Emil Gheorghe Racoviţă (n. 15 noiembrie 1868 la Iaşi, m. 19 noiembrie 1947 la Cluj), biolog român de renume mondial, explorator polar, fondator al biospeologiei şi al primului institut de speologie din lume. Provenea dintr-o veche familie moldovenească, atestată documentar încă din secolul XVI şi din care au făcut parte oameni de vază şi chiar domnitori intraţi în istorie prin ctitoriile şi actele lor de vitejie, aşa cum a fost Mihai Racoviţă. Tatăl său, Gheorghe Racoviţă, cunoscut îndeosebi sub numele de Gheorghieş, de profesie magistrat, a jucat un rol important în viaţa culturală şi intelectuală a Iaşiului, fiind unul dintre fondatorii societăţii „Junimea”. Mama, Eufrosina, născută Stamatopol, s-a dedicat în întregime îngrijirii singurului din cei trei copii cărora le dăduse viaţă, pe ceilalţi doi pierzându-i prematur din cauza unor boli necruţătoare.
Emil şi-a petrecut primii ani în ambianţa plină de căldură şi dragoste părintească a conacului de la Şorăneşti, un mic sat din ţinutul Vasluiului în care tatăl moştenise o frumoasă moşie. Şi-a început învăţătura la Iaşi ca elev al lui Ion Creangă, omul de la care a moştenit neaoşul grai moldovenesc pe care l-a folosit chiar şi în cuvântări rostite în cadrul protocolar al Academiei Române. A continuat-o tot la Iaşi, mai întâi la Liceul Naţional, apoi la liceul privat „Institutele Unite”, unde a fost coleg cu Sava Atanasiu, Grigore Antipa, Dimitrie Voinov şi Nicolae Leon şi unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe istoricul Alexandru D. Xenopol, chimistul Petre Poni şi geologul Grigore Cobălcescu. Cel din urmă a jucat un rol cu adevărat decisiv în alegerea căii pe care tânărul său elev avea să se angajeze mai târziu, căci a ştiut să-i însămânţeze în cuget o dragoste faţă de natură care se va transforme nu peste mult timp într-o nestăvilită pasiune.


Emil Racoviţă în 1881, la sfârşitul primului an de liceu.

Conformându-se dorinţei pe care şi-o exprimase părintele său, Racoviţă a plecat la Paris, în 1886, pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept. Dar imboldul pe care îl purta în suflet şi-a spus de pe atunci cuvântul şi, în paralel, a frecventat cu regularitate şi prelegerile pe care medicul Léonce Manouvrier la ţinea la Şcoala Superioară de Antropologie. Apoi, imediat după ce şi-a luat licenţa în drept, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona, unde a beneficiat nu numai de competenţa, ci şi de atenţia a doi reputaţi zoologi: profesorul Henri de Lacaze-Duthiers şi conferenţiarul Georges Pruvot. Încheindu-şi studiile universitare în 1891, odată cu obţinerea diplomei de licenţiat în ştiinţe, a rămas în Franţa pentru a-şi pregăti doctoratul în Laboratorul oceanologic „Arago” de la Banyuls-sur-Mer, ctitorie a aceluiaşi Lacaze-Duthiers. După cinci ani de cercetări asidue, susţinerea publică a tezei pe care o elaborase asupra lobului cefalic al anelidelor polichete (cei mai răspândiţi viermi marini) i-a adus titlul de doctor în ştiinţe. Şi nu este nicio îndoială că succesul pe care l-a dobândit atunci a fost şi primul pas pe care l-a făcut pe anevoiosul drum al recunoaşterii ştiinţifice.


Emil Racoviţă înainte de plecarea în expediţia antarctică belgiană.

Cu aceasta, şederea în Franţa a lui Emil Racoviţă părea să se fi încheiat, fiindcă obligaţia de a-şi satisface stagiul militar l-a adus înapoi la Iaşi. Însă nu pentru mult timp, căci peste numai o lună primea din Liège o scrisoarea prin care i se propunea să ia parte la o expediţie ce urma să exploreze ţărmurile Antarcticei. Era o ofertă mult prea îmbietoare pentru ca Racoviţă să nu se angajeze fără ezitare în temerara călătorie. Astfel a devenit el naturalistul expediţiei antarctice belgiene, organizate şi conduse de locotenentul de marină Adrien de Gerlache de Gomery şi desfăşurate la bordul vasului „Belgica” între 1897 şi 1899.


„Belgica” în inima banchizei de gheaţă.

Ea a fost cea dintâi care a avut ca obiectiv nu descoperirea de pământuri încă necunoscute, ci efectuarea unor cercetări şi observaţii ştiinţifice complexe, şi tot cea dintâi care a petrecut o întreagă iarnă polară în mijlocul banchizei australe. Pentru a înfăptui acest program, 19 oameni s-au urcat pe o corabie care, măsurând doar 32 m în lungime şi 6,5 m în lăţime, era cu adevărat o simplă „coajă de nucă”, în trăinicia căreia ei trebuiau să se încreadă. Iar riscurile s-au dovedit a fi atât de mari, încât doi dintre ei au plătit cu propria lor viaţă îndrăzneala de a le fi înfruntat.


Emil Racoviţă în laboratorul amenajat la bordul vasului „Belgica”.

Dar ceea ce a primat a fost faptul că expediţia s-a încheiat cu un răsunător succes, în dobândirea căruia naturalistul român a contribuit din plin. Norvegianul Roald Amundsen, viitorul cuceritor al Polului Sud şi participant la expediţia belgiană în calitate de prim-ofiţer, avea să afirme mai târziu că Racoviţă a fost pentru toţi „un tovarăş nepreţuit de plăcut şi un explorator plin de îndemnuri”. În plus, lui i se datorează şi neobişnuit de bogatul material ştiinţific colectat de-a lungul întregului periplu, căci s-a întors în Europa cu 1200 de piese zoologice şi 400 de piese botanice, la care se adaugă observaţiile extrem de amănunţite pe care le-a făcut cu precădere asupra balenelor, focilor şi păsărilor antarctice. Pentru studiul aprofundat al acestui material au fost solicitaţi nu mai puţin de 74 de specialişti, Racoviţă rezervând pentru sine elaborarea a patru lucrări. Dar, din păcate, nenumăratele îndatoriri cărora va trebui să le facă faţă în anii următori nu i-au îngăduit să finalizeze decât una singură, cea consacrată balenelor. Astăzi se mai ştie că în arhiva Muzeului de Istorie naturală „Grigore Antipa” din Bucureşti există un manuscris de 513 pagini, redactat doar parţial în formă definitivă şi care ar fi trebuit să constituie o a doua lucrare, având ca subiect focile. Iar faptul că ea nu a văzut lumina tiparului este cu atât mai regretabil, cu cât cea dintâi a servit multă vreme ca punct de referinţă în literatura de profil.
În atare situaţie, era limpede că singurul loc unde se putea îngriji în condiţii optime de valorificarea preţioaselor sale colecţii era Laboratorul „Arago”, şi profesorul Lacaze-Duthiers l-a primit cu braţele deschise. Mai mult chiar, a socotit că discipolul său a dovedit suficiente calităţi pentru a se număra printre cei la care se gândea că i-ar putea fi succesori. Aşa se face că, la 1 noiembrie 1900, Emil Racoviţă a fost numit subdirector al laboratorului, funcţia de director fiindu-i încredinţată lui Georges Pruvot, iar în anul imediat următor, aceiaşi doi colaboratori ai săi au devenit codirectori ai periodicului „Archives de Zoologie expérimentale et générale”, cea mai prestigioasă revistă de specialitate din Europa, pe care tot el o înfiinţase în 1872.
Aceasta a fost expresia de departe cea mai convingătoare a felului în care Racoviţă ajunsese să se impună în comunitatea ştiinţifică a Franţei, pentru că a fost singurul caz în care responsabilităţi atât de însemnate au revenit unui străin care abia trecuse de 30 de ani. Pe de altă parte, însă, noile atribuţii îl vor solicita din plin, căci împrejurările nu îi vor câtuşi de puţin prielnice. În pofida unor idei mai degrabă preconcepute pe care mulţi le au astăzi despre ceea ce se întâmpla, cu mai bine de un secol în urmă, într-o ţară considerată pe drept cuvânt ca focar al culturii europene, insuficienţa resurselor financiare a făcut ca totul să se desfăşoare sub semnul unei severe economii. O demonstrează convingător faptul că, pentru a asigura bunul mers al laboratorului şi apariţia regulată a revistei, Racoviţă a făcut uz de resursele financiare obţinute din exploatarea moşiei de la Şorăneşti. Dar multiplele dificultăţi cu care va fi confruntat de-acum înainte vor fi departe de a-l descuraja.


Vasul “Roland”, folosit în croazierele de cercetări organizate
de Laboratorul „Arago” de la Banyuls-sur-Mer.

În vara anului 1904, în timpul uneia din obişnuitele croaziere de cercetări pe care personalul laboratorului le întreprindea în bazinul răsăritean al Mediteranei, Racoviţă a făcut o vizită în Cueva del Drach, o renumită peşteră din Insula Mallorca. Aici, în apele întunecate ale unuia din marile lacuri pe care le adăposteşte această cavitate, el a capturat un mic crustaceu, încă necunoscut în ştiinţă şi pe care îl va descrie sub numele de Typhlocirolana moraguesi.


Lacul Deliciilor din Cueva del Drach.

A fost descoperirea care va marca cea mai radicală cotitură din întreaga sa carieră de naturalist. Translucid şi lipsit complet de ochi, acest animal purta amprenta atât pregnantă a adaptării lui la neobişnuitul mediu pe care îl oferă adâncurile subterane, încât Racoviţă a intuit imediat că studiul aprofundat al fiinţelor care trăiesc în peşteri poate contribui în mare măsură la desluşirea complicatelor mecanisme ale evoluţiei biologice. Şi s-a dedicat acestui studiu renunţând definitiv la cercetările sale oceanologice.


Sala Coloanelor din Cuvea del Drach.

A început prin a consulta lucrările publicate de diverşi zoologi, constatând nu fără surprindere că ele conţineau o atât de pronunţată divergenţă de opinii, încât nu puteau servi la alcătuirea unei imagini de ansamblu asupra faunei cavernicole. Trebuia, aşadar, să ajungă prin propriile lui mijloace la cunoaşterea lumii subpământene, ceea ce însemna explorarea unui număr cât mai mare de peşteri, situate în regiuni geografice dintre cele mai diferite. Însă pentru a reuşi, avea nevoie de un ajutor, şi a avut şansa să îl găsească repede în persoana lui René Jeannel, un tânăr şi întreprinzător medic licenţiat şi în ştiinţe naturale. Începând din vara lui 1905, au pornit să exploreze împreună peşterile de pe cei doi versanţi ai Munţilor Pirinei şi au făcut-o cu atâta râvnă, încât Racoviţă a foarte curând în măsură să îşi ordoneze ideile într-o viziune unitară. A expus-o în celebrul său „Eseu asupra problemelor biospeologice”, apărut în 1907 şi despre care Jeannel va spune peste trei decenii că a fost de la bun început şi a rămas statutul fundamental al biospeologiei.
Oricât de important s-a dovedit a fi pentru viitorul biospeologiei, „Eseul” nu a reprezentat decât un început în gândirea autorului său. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul expediţiei antarctice, pentru valorificarea materialului colectat în cursul explorărilor speologice era nevoie de zoologi specializaţi în cunoaşterea diverselor grupe de animale, iar acţiunea acestora trebuia subordonată unui ţel comun: reconstituirea istoriei naturale a domeniului subteran. Ca urmare, Racoviţă a înfiinţat o insolită întreprindere ştiinţifică, numită „Biospeologica” şi pe care a dirijat-o secondat de Jeannel. Ei aveau să i se asocieze 40 de colaboratori, unii dispuşi să se aventureze şi în adâncurile peşterilor, care şi-au unit eforturile pentru a desluşi tot mai multe enigme ale lumii subpământene şi datorită cărora programul iniţiat de Racoviţă a ajuns în 1919 la un bilanţ poate nesperat. În principalele regiuni carstice din Europa şi nordul Africii fuseseră explorate aproape 800 de cavităţi subterane, din care fuseseră colectate 20.000 de animale cavernicole, iar sub genericul „Biospeologica” apăruseră 41 de lucrări ştiinţifice însumând 3.400 de pagini. Şi nu trebuie omis faptul că, în anii Primului Război Mondial, Racoviţă şi-a întrerupt absolut toate cercetările, ocupându-se exclusiv de conducerea spitalului militar amenajat temporar în Laboratorul „Arago”.


Emil Racoviţă în 1921.

După ce pacea a fost reinstaurată, în viaţa lui Emil Racoviţă a survenit o a doua cotitură, nu mai puţin importantă decât cea dintâi. În vara lui 1919, el a fost solicitat, tot printr-o scrisoare, să vină la Cluj pentru a sprijini cu competenţa şi prestigiul său organizarea celei dintâi universităţi româneşti din Transilvania, proaspăt integrată în frontierele României. În 1896 fusese vorba de posibilitatea de a studia vieţuitoarele din ţinuturile antarctice. De data aceasta, era chemat să-şi slujească patria şi a dat din nou acordul, dar numai dacă ar fi putut crea în cadrul noii universităţi un institut de cercetări ştiinţifice. Şi cum condiţia i-a fost acceptată fără rezerve, la 26 aprilie 1920 era promulgată legea care consfinţea naşterea Institutului de Speologie din Cluj, primul de acest gen din întreaga lume şi avându-l ca director pe însuşi ctitorul său.


Institutul de Speologie din Cluj.

În viziunea lui Racoviţă, acest institut nu a însemnat ceva cu totul nou, ci cadrul oficial în care avea să funcţioneze de acum încolo vechea întreprindere „Biospeologica”, ceea ce însemna totodată şi transferarea în capitala spirituală a Transilvaniei a epicentrului biospeologiei mondiale. A fost, deci, firesc ca el să conserve rolul de coordonare pe care singulara întreprindere privată îl avusese de la bun început. Şi tot atât de firesc a fost faptul că Racoviţă a venit la Cluj însoţit de René Jeannel, în calitate de subdirector al Institutului de Speologie şi de profesor de biologie la Facultatea de Ştiinţe. În 1922, celor doi pionieri ai biospeologiei li se va alătura zoologul elveţian Pierre Alfred Chappuis, căruia îi va reveni funcţia de director adjunct. Din personalul ştiinţific au mai făcut parte asistenţii Valeriu Puşcariu, Radu Codreanu şi Letiţia Chevereşanu, dar contribuţia lor la cercetările speologice va fi incomparabil mai redusă.


René Jeannel şi Pierre Alfred Chappuis.

Nerăbdător să pătrundă în peşterile Munţilor Apuseni, Racoviţă şi-a început campanile biospeologice din vara lui 1921, dar doi ani mai târziu, o sincopă pe care a suferit-o în peştera Gheţarul de la Scărişoara l-a obligat să renunţe definitiv la acest gen de explorări. În schimb, a trebuit să facă faţă unui foarte lung şi solicitant şir de funcţii şi însărcinări, care nu i-au mai lăsat decât foarte puţin timp pentru lucrările ştiinţifice.


Sala „Biserica” din peştera Gheţarul de la Scărişoara (foto E. Racoviţă, 1923).

În chiar anul stabilirii sale la Cluj, a devenit membru titular al Academiei Române, al cărui membru corespondent era încă din 1905 şi al cărui preşedinte va fi ales în trei mandate consecutive, între 1926 şi 1929. În intervalul 1922-1926 a fost senator din partea Universităţii din Cluj, apoi rector al acesteia în 1930 şi prorector în 1931. Tot în 1920 a fondat Societatea de Ştiinţe din Cluj, al cărui preşedinte a rămas până la moarte. Din acelaşi an a fost membru al Asociaţiei Generale a Profesorilor Universitari, îndeplinind la un moment dat şi funcţia de preşedinte al secţiei ei clujene. În 1922 a creat Asociaţia culturală pentru răspândirea limbii şi culturii franceze, cunoscută mai mult sub numele de „Cercul Ronsard”. A fost membru fondator şi preşedinte (1921-1933) al „Frăţiei Muntene”, prima societate turistică românească din Transilvania. În 1928 a fost numit preşedinte al Întâiului Congres al Naturaliştilor din România (Cluj, 18-21 aprilie), calitate în care şi-a adus o contribuţie decisivă la legiferarea ocrotirii naturii. Din 1932, a preluat cursul de biologie generală, Jeannel fiind rechemat la rândul lui în Franţa pentru a organiza vivariul de la Jardin des Plantes şi catedra de entomologie de la Muzeul de Istorie Naturală din Paris.


Corpul profesoral al Facultăţii de Ştiinţe din Cluj
(E. Racoviţă este al doilea din dreapta în rândul din faţă).

În pofida acestui greu tribut plătit conştiinciozităţi cu care a ţinut să se achite de multiplele îndatoriri pe care l-e avut, Emil Racoviţă a rămas prin opera sa poate cel mai de seamă biolog pe care l-a avut România. Dincolo de faptul că a întreprins celei dintâi cercetări amănunţite asupra faunei şi florei antarctice şi că a fost fondatorul incontestabil al biospeologiei ca disciplină ştiinţifică, el a avut meritul de a fi formulat principii de incontestabilă valoare în studiile zoologice, toate axate pe ideea că o specie nu poate fi cunoscută cu adevărat decât atunci când i se stabileşte nu numai poziţia sistematică şi aria de răspândire, ci şi întreaga ei istorie. Mai mult chiar, a fost singurul biolog român care a elaborat o teorie originală cu privire la evoluţia lumii vii, teorie în care a insistat asupra rolului deosebit de important pe care izolarea îl joacă în apariţia unor specii noi şi care include o definiţie inedită a speciei, formulat încă din 1912: o colonie izolată de consângeni. A subliniat, de asemenea, influenţa majoră pe care mediul artificial al omului a făcut din acesta singura specie a cărei populaţie mondială înregistrează o creştere exponenţială, trăgând repetate semnale de alarmă asupra pericolelor care decurg din criza ecologică pe care tot omul este cel care a declanşat-o.
Dovada cea mai concludentă a felului în care i-au fost apreciate roadele necurmatei sale munci o constituie reacţia comunităţii ştiinţifice internaţionale. Emil Racoviţă a fost membru titular al Societăţii Zoologice a Franţei (1893) şi preşedintele de onoare al acesteia (1925), membru al Societăţii române de Geografie (1900), membru de onoare al Societăţii Naturaliştilor din România (1900), membru al Societăţii de Geografie din Paris (1900), membru al Societăţii de Geologie a Franţei (1901), membru al Societăţii Entomologice a Franţei (1906), membru corespondent al Societăţii Zoologice din Londra (1910), preşedinte al Societăţii Speologice din Paris (1910), membru corespondent al Societăţii de Ştiinţe naturale din Barcelona (1922), membru al Institutului naţional de Antropologie din Paris (1922), doctor honoris causa al Universităţii din Lyon (1923), membru al Societăţii Etnografice române (1923), membru al Societăţii de Biologie din Paris (1925), membru al Societăţii române de Geologie (1930) şi preşedinte al acesteia (1934), membru corespondent al Societăţii spaniole de Istorie naturală din Madrid (1930), membru fondator al Societăţii de Biogeografie din Paris (1935), membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris (1944), membru al Societăţii Zoologice din Londra (1947).


Emil Racoviţă în cabinetul său de lucru din Institutul de Speologie.

Abnegaţia şi devotamentul cu care s-a angajat în dezvoltarea ştiinţei şi culturii i-au fost răsplătite şi de autorităţile de Stat. În străinătate, i s-a decernat titlul de Cavaler al Ordinului Leopold II al Belgiei (1899), precum şi cel de Cavaler (1922) şi apoi de Comandor (1927) al Legiunii de Onoare franceze. În propria-i ţară, fost distins cu mai multe medalii şi decoraţii, precum Steaua României (Ofiţer în 1899 şi 1922, Mare Ofiţer în 1928 şi Mare Cruce în 1942), Bene Meriti (Clasa I în 1900), Coroana României (Mare Cruce în 1930), Pentru Merit (Comandor în 1931), Meritul Cultural pentru Ştiinţă teoretică şi practică (Cavaler în 1931, Ofiţer în 1934 şi Comandor în 1943), Răsplata Muncii pentru 25 de ani în Serviciul Statului (1932), Serviciul Credincios (Mare Ofiţer în 1939).
Ultimii ani ai vieţii sale au fost şi cei mai duri. În septembrie 1940, România a fost obligată prin Dictatul de la Viena să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvania, în care se includea şi Clujul. În atare împrejurări, Universitatea s-a refugiat la Sibiu, cu excepţia Facultăţii de Ştiinţe, care nu şi-au găsit adăpost decât la Timişoara. Emil Racoviţă a plecat lăsând întreg Institutul de Speologie în grija lui Pierre Alfred Chappuis, avantajat de calitatea lui de cetăţean al unei ţări neutre. A urmat o perioadă în care septuagenarul profesor şi-a folosit toată energia pentru a contribui la repunerea în funcţiune a Facultăţii. Iar când a revenit la Cluj, a fost deja prea târziu pentru a mai face acelaşi lucru şi cu institutul căruia îi dăduse fiinţă în urmă cu un sfert de veac. În 11 noiembrie 1947, a trebuit să fie transportat din cabinetul său de lucru direct la clinică, unde strădaniile medicilor nu l-au mai putut ajuta. A fost înmormântat în cimitirul central al oraşului, cu funeralii naţionale organizate de Universitatea pe care o slujise cu atât de multă generozitate.

Lucrări publicate

Le lobe céphalique et l’encéphale des Annélides polychètes (Anatomie, Morphologie, Histologie). Archives de Zoologie expérimentale et générale, Paris, 3-ème série, IV, 1896, p. 133-343.
Cétacés. Voyage du S. Y. Belgica en 1897-1899. Résultats scientifiques. Zoologie. J. E. Buschmann, Anvers, 1903, 142 pp., 4 pl.
Essai sur les problèmes biospéologiques. Biospeologica No. I. Archives de Zoologie expérimentale et générale, Paris, 4-ème série, VI, 1907, p. 371-488.
Cirolanides (1-ère série). Biospeologica No. XXVII. Archives de Zoologie expérimentale et générale, Paris, 5-ème série, IX, 1912, p.203-329, 8 fig., 14 pl.
Speologia. O ştiinţa nouă a străvechilor taine subpământeşti. Astra, Secţia Ştiinţelor naturale, Biblioteca populară, Cluj, 1, 1927, 70 pp. + 7 pl.
Evoluţia şi problemele ei. Biblioteca eugenică şi biopolitică a „Astrei”, Cluj, Nr. VI, 1929, 184 pp. + 30 pl.
Opere alese. Edit. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1964, 810 pp., 2 pl. (redactor responsabil C. Motaş).
Cugetări evoluţioniste. Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1993, 320 pp. (ediţie îngrijită de Gh. Racoviţă).

Referinţe

Ghibănescu, Gh. Surete şi Izvoade, VIII, Documente racoviţeşti. Tipografia Dacia, Iaşi, 1914.
Marinescu, A., Emil Racoviţă şi expediţia „Belgica”. Edit. All, Bucureşti, 1999, ISBN 973-9431-06-2.
Motaş, C., Figuri de naturalişti. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960.
Motaş, C. şi Ghica, C. A., Emil Racoviţă. Fondatorul biospeologiei. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
Racoviţă, Gh., A şti sau a nu şti. Adevărurile vieţii lui Emil Racoviţă. Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1999, ISBN 973-27-0631-7.

Text şi imagini: Gheorghe Racoviţă